_ PETER HITCHENS: Marea Britanie are nevoie de o marine adecvată pentru a speria inamicii în loc de această fantezie nucleară care este probabil inutilizabilă  (chiar dacă am putea face ca rachetele să se aprindă)

Regele Carol al II-lea a proclamat în „Articolele războiului” din 1661 că „Este asupra Marinei , sub buna Providență a lui Dumnezeu, că Bogăția, Prosperitatea și Pacea acestor Insule depind'.

Și avea perfectă dreptate. Într-un moment destul de emoționant din filmul Dunkirk din 1958 (mult mai bun decât versiunea recentă), camera zăbovește asupra acestor cuvinte, afișate într-o stație navală, ca marinari de weekend, pe cale să participe la celebra salvare a armatei britanice din plajele din Franța, acceptați oficial autoritatea Seniorului Serviciu.

Pentru, în timp ce multe sunt făcute pe bună dreptate din RAF Rolul lui în Bătălia Marii Britanii din 1940, de fapt, Marina a fost cea care a salvat țara de la dezastre, iar și iar.

Marea, cea mai mare apărare a noastră, valorează poate 60 de divizii blindate și ne salvează de a menține o armată vastă precum cele ale națiunilor continentale.

Dar este doar un șanț de șanț dacă avem o flotă care să o controleze. În caz contrar, șanțul devine o ușă deschisă.

Distrugătoarele Royal Navy și-au distrus omologii germani la Narvik în aprilie 1940, cu navigație superioară, disciplină și artilerie, care fuseseră menținute pe linia de plutire în anii lungi interbelici, în timp ce majoritatea oamenilor dormeau.

Rănit de moarte pe podul HMS Hardy, căpitanul Bernard Warburton-Lee le-a făcut semn lacoși colegilor săi comandanți „Continuați să angajați inamicul” înainte de a expira fără tam-tam, în tradiția serviciului.

Dar după acea întâlnire, flota lui Hitler nu a mai fost capabilă să escorteze o invazie. peste Canal, după cum sa dovedit. Nici măcar nu au încercat.

De fapt, germanii nu au construit nici măcar o navă de debarcare. Ei știau că „Operațiunea Sealion” va fi aproape sigur ruptă în bucăți înainte de a se apropia vreodată de coasta engleză.

Distrugătoarele au fost din nou cruciale la Dunkerque. „Navele mici” au făcut tot ce au putut, dar caii de muncă vulnerabili ai Marinei au făcut posibilă evacuarea. A fost un lucru apropiat.

Din cele 176 de distrugătoare cu care Marea Britanie a început Al Doilea Război Mondial, numai 68 erau încă apți pentru serviciu în apele casnice după evacuare. De aici decizia reticentă a lui Churchill de a ceda baze SUA (prima noastră predare a teritoriului național americanilor din 1776) în schimbul a 50 de nave de război americane învechite.

Nu va dura mult până când acestea vor fi pe deplin angajate în Bătălia Atlanticului, războiul fără milă împotriva submarinelor – pe care l-am pierdut atât de aproape încât a fost singurul lucru care l-a ținut pe Churchill treaz de îngrijorare.

Ar trebui să menționez aici (pentru că de aceea îmi pasă). atât de multe despre acest subiect) convoaiele rusești la care a participat regretatul meu tată, care au contribuit la asigurarea victoriei pe Frontul de Est – și care au fost pe bună dreptate descrise drept cea mai proastă călătorie din lume.

Nu a vrut să vorbească despre asta, cu excepția momentului scurt și emoționant în care nava sa a fost implicată în scufundarea atacatorului german Scharnhorst. Chiar și atunci și-a amintit cu îndoială cât de puțini dintre marinarii navei germane au reușit să-i salveze din marea înghețată.

Dar rețineți că mai sus spun că „doar 68” distrugătoare au rămas apte pentru serviciu până în vara lui. 1940. Avem acum mai puțin de 20 de nave comparabile.

Ați putea spune că nu ne putem aștepta să avem o Marine la fel de mare ca pe vremea Imperiului, iar acest lucru este adevărat. În Ziua Z din 1944, Royal Navy a reușit să adune 900 de nave de război britanice în Canal, pentru a sprijini invazia. Acest vârf, evident, nu va mai fi atins niciodată.

Dar declinul a depășit cu mult ceea ce este justificat de economie sau de bunul simț. Până în anii 1980, când lucram ca reporter de apărare, era o regulă stabilită ca această țară să mențină mereu „aproximativ 50” de fregate și distrugătoare.

Resumarea forței în anii de atunci a fost profund șocantă. , agravat de obiceiul penibil pe care l-au dezvoltat navele noastre de a se defecta. În 2016, distrugătoarele noi scumpe au eșuat, deoarece motoarele lor nu au putut face față apelor calde ale Golfului Persic.

Poate că a fost norocos că doar șase dintre cele 12 prevăzute au fost construite vreodată. După cum învățăm neîncetat, ei nu sunt singuri.

Eșecurile penibile și repetate ale celor două mari noi portavioane sunt aproape de a deveni o glumă națională – și oricum pentru ce sunt acestea?

Când fac pe mare, trebuie să împrumute avioane de la RAF și (și mai îngrijorător) de la pușcașii marini americani. Ne lipsesc navele necesare pentru a le escorta și a le păzi. Într-un război adevărat, ei ar fi mai degrabă ținte decât bunuri.

Și nu se mai face niciun efort serios pentru a menține o navă de război semnificativă în apropierea Insulelor Falkland pentru a descuraja un alt atac argentinian. Dacă am pierdut din nou insulele în urma unei invazii surpriză, pur și simplu nu avem navele necesare pentru a le recuceri.

De asemenea, pierdem bărbații și femeile fără de care navele de război trebuie să fie (și uneori sunt) așezate. inutil în port. Problema este familiară tuturor forțelor noastre armate.

Oamenii cu experiență pleacă și nu sunt înlocuiți. Povara crește asupra celor care rămân și așa că mai mulți dintre ei renunță.

Așadar, nucleul vital al cunoștințelor și disciplinei, pe care Marina ar trebui să se bazeze în caz de urgență, este atât de mic încât s-ar putea să nu să poată face față.

Acest eșec stupid de a se pregăti a fost la fel de rău în rândul conservatorilor ca și în Partidul Laburist. Întotdeauna lipsiți de bani, ei au preferat să cheltuiască banii națiunii pe aproape orice altceva și vor scăpa cu ei până în ziua în care va fi mult prea târziu.

Acum, nu anul viitor, este timpul să abordăm acest lucru. După cum a spus Rudyard Kipling altădată: „Așteptați schijul împroșcat înainte să aflați cum este pusă o armă? Pentru strălucirea scăzută, roșie, spre sud, când orașele de pe coastă atacate ard? (Veți avea ușurință în această lecție, dar puțin timp pentru a învăța.)”

Și aici ajungem la o dificultate reală. Cum putem plăti pentru forțele armate adecvate, suficient de bune pentru a descuraja orice atacator, suficient de puternice pentru a ne apăra și a ne menține căile maritime deschise dacă vin din nou vremuri rele?

Și răspunsul a fost dat pe 30 ianuarie, când pentru a doua oară în ultimii ani, lansarea unei rachete americane Trident de pe un submarin britanic a eșuat.

În iunie 2016, racheta a virat în direcția greșită și a trebuit să fie distrusă. În episodul mai recent, racheta a fost expulzată cu succes din tubul de lansare al HMS Vanguard cu o explozie de „gaz și abur”, dar motoarele nu s-au aprins și s-a prăbușit jenant în Atlantic.

În mai 1994. , am urmărit prima lansare de acest fel (reușită) de pe o navă a Marinei SUA din apropiere în largul Capului Canaveral și am fost lovit de dependența continuă a acestei țări de SUA.

Mi-am amintit de o explozie furioasă de furie a doamnei Thatcher cu câțiva ani înainte, când un funcționar public neînțelept le-a spus reporterilor (inclusiv eu) că rachetele erau în vigoare, închiriate de la Washington, deși bărcile și focoasele erau ale noastre.

Dar cealaltă problemă este costul gigantic al întreținerii și reînnoirii unui sistem conceput pentru o superputere din Războiul Rece. După cum au susținut personalități militare de vârf, cum ar fi răposatul feldmareșal Edwin Bramall, cheltuiala epuizează restul bugetului Apărării.

Și în schimbul a ce? Israelul, o țară aflată în mult mai mult pericol decât noi, menține o descurajare nucleară modestă, dar eficientă, fără o cheltuială atât de mare. Și mă aștept ca armele israeliene să funcționeze.

Ale noastre sunt? Pare discutabil. Și putem continua să păstrăm aceste nave delicate pe mare tot timpul? Avem doar unul în patrulare. Este nevoie de un singur accident, iar legenda noastră descurajare încetează să mai existe.

Un astfel de accident a avut loc în februarie 2009, când HMS Vanguard a lovit (cu viteză mică) un submarin francez cu rachete nucleare, Le Triomphant, în timp ce ambii se uitau în tăcere în jurul zonei surprinzător de mică a „Atlanticului de Est”, unde aceste bărci pândesc în general.

Ambele submarine s-au întors în port, pentru reparații majore și costisitoare. Aș prefera o flotă adecvată care ar putea speria un inamic față de această fantezie de putere globală care este probabil inutilizabilă chiar dacă poate face ca rachetele să se aprindă.

(Fluierul)