Ion Cristoiu: Personajele care închid piesa

Ion Cristoiu: Finalul câtorva piese shakespeariene fac loc unor personaje aparte în galeria marelui dramaturg. Ele fac dreptate şi, de cele mai multe ori, trag concluziile asupra celor întâmplate până atunci.

Ion Cristoiu: Comun acestor personaje e faptul că nu au participat la tragicele lucruri din piesă. Ca personaje care vin din afară ele au dreptul de a comenta şi de a face ordine.

Ion Cristoiu: Privite mai atent, ele se relevă însă ca personaje plate, lipsite de pasiune. Subţirimea lor dramatică le exclude din rândul personajelor shakespeariene.

Finalul câtorva piese shakespeariene fac loc unor personaje aparte în galeria marelui dramaturg: Henric, conte de Richmond (Richard al III-lea), Prinţul Escalus, domnitorul oraşului Verona (Romeo şi Julieta), Fortinbras (Hamlet), Ludovic, senior al Veneţiei (Othello), Malcolm (Macbeth), Albany (Regele Lear). Ele fac dreptate şi, de cele mai multe ori, trag concluziile asupra celor întâmplate până atunci. Iată-l pe Escalus din Romeo şi Julieta:

„Amară pace-aduce dimineaţa. / Trist, soarele-şi ascunde-n pâclă faţa. / Vom mai vorbi de-amarnica-ntâmplare. / Vor fi osânde, fi-va şi iertare. / / Nicicând n-a fost, şi nu cred a greşi, / Mai jalnică poveste-n lumea-ntreagă / Decât povestea lui Romeo şi / A Julietei ce i-a fost dragă”.

În faţa cadavrelor din finalul lui Hamlet, Fortinbras se miră în chip retoric:

„O, mândră Moarte! Ce ospăţ grozav / Se pregăteşte-n veşnica ta criptă, / De-ai înjunghiat deodat-atâţia prinţi?”. Ludovic, din Othello, face ordine, poruncind judecarea lui Iago şi alegând judecătorul: „Tu, câine fioros, mai crud ca spaima, / Ca foamea sau ca marea. Ooh, priveşte / La tragica acestui pat povară! / Să n-o mai văd! Graţian, rămâi în casă, / Te-nstăpâneşti prin drept de moştenire / Pe-avutul maurului. (Către Cassio) / Îţi revine / Ca domn guvernator însărcinarea / De-a judeca pe-acest mişel demonic, / Şi timpul, locul, caznele-i s-alegi. / Să-i fie grele!”.

Malcom din Macbeth împarte ranguri şi onoruri şi îşi expune planurile de viitor :

„Nu voi lăsa să treacă mult-nainte / De-a recunoaşte ale voastre jertfe / Şi-a răsplăti pe toţi. Voi, thani şi veri, / Numitu-v-am de astăzi conţi, întâii / Pe care astfel Scoţia-i salută. / Mai trebuie, sădind din nou, cu vremea / Să chem la vatră fraţii din surghiun, / Fugiţi de gheara vajnicului despot. / Voi da-n vileag pe cruzii slujitori / Ai mortului casap şi-ai blestematei / Regine, care şi-a luat viaţa / – Se crede – cu năprasnicele-i mâini. / Acestea dar şi toate ce mai sunt / Treptat le fac, cu voia celui sfânt”.

Comun acestor personaje e faptul că nu au participat la tragicele lucruri din piesă. Unele au fugit din ţară în timpul evenimentelor, înainte de a fi obligate să se implice (Richmond, Malcolm), altele sunt stăpâni ai locurilor, situaţi deasupra evenimentelor (Prinţul Escalus, Ludovic), străinii veniţi cu oaste (Fortinbras) sau fără prea mare rol în cele petrecute (Albany). Ca personaje care vin din afară ele au dreptul de a comenta şi de a face ordine. Neimplicare în evenimentele zguduitoare le conferă obiectivitatea indispensabilă atât comentării, cât şi restabilirii normalului clătinat. S-ar putea presupune, la un prin nivel de lectură, că ele sunt vocile vieţii care, după tulburarea stârnită de întâmplări, îşi reia cursul firesc. De altfel, indiferent de unde au plecat, ele vin cu forţe prin care restabilesc viaţa anterioară sau statuează o nouă viaţă. Privite mai atent, ele se relevă însă ca personaje plate, lipsite de pasiune. Subţirimea lor dramatică le exclude din rândul personajelor shakespeariene. Spre deosebire de personajele implicate, ale căror pasiuni pun în mişcare fiecare piesă, ele n-au forţa de a declanşa sau a susţine tragedia. Prin ele marele dramaturg anunţă că potenţialul dramatic s-a epuizat. Personajele care l-au susţinut s-au devorat reciproc. Cele care le iau locul, plate fiind, nu mai pot continua textul.

*

Un personaj faulknerian. „…Şi mie tot ce-mi trebuia era doar să am ceva la ce să mă uit, să observ, cu condiţia – natural – să fie şi oameni pe acolo”. Astfel se autocaracterizează Ratliff, cel mai interesant personaj al trilogiei faulkneriene, Cătunul, Oraşul, Casa cu coloane. El bate în lung şi în lat, Yoknapatawpha, întrebând, iscodind, desprinzându-se – când te aştepţi mai puţin – din întuneric pentru a-şi face apariţia. Ratliff este martorul evenimentelor şi comentatorul lor, simbol nu numai al autorului trilogiei, dar şi al scriitorului american în general, legat prin mii de fire de locurile natale, şi care va duce cu el, mai departe, amintirea şi nostalgia unei civilizaţii. Ratliff nu e un personaj. El este mai degrabă glasul pământului natal, auzit numai de cei ai locurilor. Ironic, inteligent, el sesizează primul pericol Snopesilor şi, poate (indirect), cangrena socială care va pângări inocenţa primară a „omului cu puşca”. Prin multe trăsături, dintre care se detaşează înţelepciunea dată de comuniunea cu locurile, el se aseamănă înţelepţilor sadovenieni: Mehmet Caimacan din Ostrovul lupilor, Costea Morocine din Vremuri de bejenie, Simion Bârnoavă din Neamul Şoimăreştilor, Grigore Priceputu din Morminte.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)