_ „Cele mai lungi 15 minute din viața mea ... apoi am strigat': Relatarea terifiantă a unui martor ocular despre atacul șocant al Iranului asupra Israelului

Patru explozii uriașe la orele mici ale dimineții de duminică au semnalat începutul atacului. Boom-urile ne-au zdruncinat apartamentul. Incredibil, nu l-au trezit pe copilul nostru de trei luni, Eden.

Pe cerul din afara ferestrei noastre, eu și soțul meu David, am văzut fulgerări și dungi de lumină orbitoare. 

Nu știam dacă exploziile proveneau de la impactul rachetelor și dronelor iraniene care loveau orașul sau dacă apărarea noastră antiaeriană intercepta bombele.

Locuim la etajul al patrulea al unei clădiri vechi de 300 de ani din Talpiot, la marginea Ierusalim. 

În clădirile din jurul nostru, puteam auzi oamenii țipând – erau pur și simplu îngroziți sau fuseseră răniți?

Am citit prima dată despre avertismentele inițiale ale atacului când m-am uitat la telefonul meu mobil. după ora 19, sâmbătă seara. 

Imediat, David s-a repezit la magazinul local pentru apă. Toată lumea era în panică, a spus el.

Am încercat să rămânem calmi, dar Eden ne-a simțit tensiunea și a plâns mult timp. 

În cele din urmă, a adormit. Noi nu am făcut-o. M-am așezat lângă pătuț, gata să o prind.

Când s-au auzit sirenele, zgomotul era îngrozitor. Clădirea noastră nu are adăpost anti-bombă. 

Sfatul oficial este ca rezidenții să se adăpostească în 90 de secunde în casa scărilor de la parter, cel mai sigur loc în cazul unei lovituri cu bombe.

Ne-am luat bagajele care conțineau pașapoarte, telefoane și alte lucruri esențiale și ne-am alăturat vecinilor noștri care se înghesuiau în spațiul de sub scări. 

Toată lumea era îmbrăcată în haine de noapte și halate – aproximativ 30 de persoane din cele opt apartamente, inclusiv trei familii cu copii mici și adolescenți.

Adulții au rămas liniștiți, dar cei mici plângeau și erau foarte speriați. Erau destul de mari să știe că suntem cu toții în mare pericol. Nu au putut înțelege de ce se întâmplă.

Îmi țineam copilul în brațe, încercând să respir adânc. Soțul meu tremura incontrolabil, cu brațele în jurul nostru pe amândoi. 

Mi-am dat seama că simțea atât de mult responsabilitatea de a-și proteja tânăra familie. Toată această adrenalină curgea prin corpurile noastre și nu aveam cum să facem altceva decât să așteptăm.

Nimeni nu vorbea. Am tăcut cu toții, ne rugăm și ne gândim la cei dragi. Așteptam ca sirenele să pornească din nou.

Nu există o alertă oficială „toate clare” – sfatul guvernului este că este sigur să ne întoarcem la casele noastre la 15 minute după terminarea sirenelor.

Acesta a fost cel mai lung sfert de oră din viața mea.

Când ne-am întors în apartamentul nostru și ne-am dat seama că am trecut peste pericol, am fost amândoi loviți de o tristețe copleșitoare.

Ne-am ținut unul pe celălalt, lăsându-ne să plângem. Și apoi am băut un pahar cu apă, am încercat să ne liniștim nervii și am început să ne regrupăm în caz că se va întâmpla din nou.

(Fluierul)