_ PETER HITCHENS: Criticilor mei care sună eu, „Boomer”, spun asta: Într-o zi vei avea norocul să fii bătrân

Cuvintele le eșuează adesea adversarilor mei, deoarece au tendința de a nu avea prea multe în ceea ce privește argumentele. Așa că în ultimii ani, în timp ce lupt pentru fapte și logica pe rețelele anti-sociale, criticii mei au început să mă numească „bătrân” în speranța de a mă răni.

O variantă este să mă numească un „Boomer”, expresia americană pentru cei ca mine, născuți în marele Baby Bulge după al Doilea Război Mondial (eu m-am născut în octombrie 1951).

Ei fac asta ca și cum ar fi un punct genial. Ei par să creadă că pentru că sunt bătrân, deci sunt prost. Nu sunt deloc stânjeniți de acest lucru, deoarece ar fi vorba despre prejudecăți la fel de deschise pe motive de rasă sau sex.

Primul meu răspuns la această grosolănie ciudată, destul de stupidă, a fost să-mi spun: „Bătrân ? Eu?’ Conform cercetărilor recente de la Universitatea Humboldt din Berlin arată limitele de vârstă s-au îndepărtat ceva mai mult în ultimii ani.

Cei născuți în 1911 credeau, când au împlinit 65 de ani, că bătrânețea începea la 71. Cei născuți în 1956 spuneau, în aceeași etapă a vieții lor , acea bătrânețe a început la 74 de ani. Dar bineînțeles că sunt bătrân, fapt pe care la început am rezistat, apoi l-am acceptat și acum îl salut în mod activ. În aceste zile, tind să răspund la acest abuz intenționat spunând că sper că criticii mei vor avea într-o zi norocul să fie ei înșiși bătrâni.

Dacă sunt, ei vor găsi un lucru, că noi cei bătrâni nu simțim în general că suntem. O acceptăm ca pe un fapt, dar sunt în esență aceeași persoană care a protestat destul de energic împotriva războiului din Vietnam în 1968, în Grosvenor Square din Londra, unde americanul Ambasada a fost atunci.

Așa cum se întâmplă, sunt la fel de sigur ca întotdeauna că am avut dreptate să fac asta. Istoricii au coborât cu siguranță de partea mișcării anti-război. Mai există o poză cu această versiune a mea, în cazul în care aș fi înclinat să uit sau să suprim acest fapt.

În realitate, în calitate de celebritate minoră, pot, cu câteva clicuri ale mouse-ului computerului, să-mi văd avansarea la vârsta de pensionare ilustrată cu multe fotografii și videoclipuri. Clipuri TV apar de la sfârșitul anilor 1990 încoace, înregistrând comportamentul ciudat al părului meu, pe cap și pe față, nedorința curioasă a oricăror haine să se potrivească cadrul meu țăran ghemuit, indiferent dacă sunt slab (ocazional) sau (mai des) gras.

Bărbilele vin și pleacă, pornind de la maro închis și devenind gri. În timpul Marii Panici din cauza Covid, părul meu crește la lungimi prodigioase, deoarece un guvern neîntrerupt a decretat că este prea periculos pentru cineva să se apropie suficient de mult de mine pentru a-l tunde. O, foarte bine, atunci.

Dacă ar fi durat mult mai mult, aș fi plănuit să adopt o privire la scară largă a lui Karl Marx, în semn de protest față de idioția conducătorilor noștri. Succesul interesant și consecințele previzibile ale unei diete severe (chippers și varză, plus apă de gură Listerine) pot fi, de asemenea, urmărite. La fel se pot schimba multe alte schimbări, ale minții și ale direcției.

În ce stadiu din toate acestea am crezut că îmbătrânesc? Niciodată, până când au început zgomotele – după care am crezut că ar fi mai bine să mă bucur. După cum a spus acel minunat romancier Kingsley Amis despre o altă parte inevitabilă a vieții (moartea), nu trebuie să aplici pentru ea sau să stai la coadă pentru ea sau să o ridici. „Ți-l aduc – gratuit!”

Așa că iată-mă, după trei zeci de ani și zece, mai mult de doi ani în prelungiri și rămân ferm la punctul de vedere că nu mă pot plânge cu adevărat de ceea ce va urma. Generația mea nu și-a tratat în general trupurile ca temple și, la fiecare câteva săptămâni, un alt star rock din anii șaizeci, devastat de Bourbon și cocaină, mușcă praful, adesea mai tânăr decât mine.

Marile instituții ale epocii mele cresc. mai slabă și mai slabă. Obișnuiam să mă întreb dacă The Times, acel organ puternic, îmi va da un necrolog când voi muri. Acum mă întreb, în ​​schimb, care dintre noi va fi primul care va merge.

Și apoi sunt avantajele. Sunt destul de mare ca să fi fost educat înainte de revoluție. Știam că Anglia înainte ca drumurile să fie atât de pline de mașini încât copiii nu puteau avea voie să iasă singuri.

Știu ce erau „Butonul A” și „Butonul B” pe vremea când aveam cabine telefonice . Am mâncat batoane de ciocolată „Five Boys” de la Fry. Știu lucruri despre istorie și poezie pe care majoritatea oamenilor nici măcar nu știu că nu le știu.

Ceea ce obișnuiam (pe bună dreptate) consideram ca o educație destul de zdrențuită acum mă face să arăt ca un intelectual (un descriere O resping absolut, deoarece îmi amintesc cum erau oamenii cu adevărat educați și îmi amintesc și profesorii cu adevărat). Am picat un examen. Am văzut locomotive expres cu abur șuierând și zgomotând în stații în serile de iarnă, strălucind în roșu aprins și portocaliu - și era normal.

Am văzut ultimul mare cuirasat al Marinei Regale, HMS Vanguard, remorcat până la spărgătoare pe un după-amiază înfățișată de vară în 1960. Am văzut și am mirosit Parisul acum aproape 60 de ani, înainte ca acesta să fie modernizat. L-am chinuit pe liderul liberal Jeremy Thorpe în 1974, pe treptele de pe 10 Downing Street (atunci deschisă tuturor), când a intrat să discute despre o coaliție cu Ted Heath. Am văzut stratosfera de un albastru profund și curba suprafeței pământului de pe puntea de zbor a lui Concorde.

Am văzut unul dintre ultimele mari trenuri de lux ale Americii, Southern Crescent, ieșind din Gara Union din Washington pe drum spre New Orleans, cu chelneri îmbrăcați în alb care serveau julep de mentă pasagerilor norocoși.

Am stat la coadă la recepțiile din Downing Street pentru a fi întâmpinat de Margaret Thatcher, care m-a luat mai întâi de mână și apoi m-a tras brusc. înainte și pe lângă ea, pentru a-mi anunța că eu, o persoană fără importanță, nu era de așteptat să zăbovesc în prezența ei. Mi s-a spus să mă așez și să nu mai fiu rău de către viitorul Sir Anthony Blair după ce i-am pus o întrebare incomodă la o conferință de presă.

Am trecut de multe ori prin Zidul Berlinului și am observat uriașa Armată Roșie. urlând pe străzile și drumurile din Germania de Est și zguduind cerul controlat de sovietici cu bubuituri sonore. Am stat în zăpada înghețată, încălzit de o pereche de pantaloni lungi construiti de comuniști, când marxismul-leninismul s-a prăbușit la Praga în 1989.

Am fost solicitat pentru votul meu (pe care nu l-am avut) de către liderul sovietic Mihail Gorbaciov. L-am văzut pe un amiral al marinei sovietice care vâră o farfurie cu plăcinte în servietă la o recepție de la Kremlin, pentru că la vremea aceea nici măcar el nu putea să-și facă rost de mâncare decentă în magazinele din Moscova.

M-am speriat aproape că nu-mi mai era mințile. de gangsterii islamişti din Mogadiscio. Am participat la serviciul divin într-un submarin cu rachete nucleare și am mers în mijlocul prafului radioactiv al unui loc de testare nucleară. Am fost urmărit pe o stradă din Berlin de către Poliția Populară a Germaniei de Est (am alergat mai repede decât ei) și mi s-a refuzat intrarea într-un bar destul de interesant din Coreea de Nord.

Am văzut lanțuri de bande la lucru, două execuții americane, un masacru sovietic și mai multe lagăre de concentrare naziste. Am trecut Linia Internațională a Datei înapoi de luni dimineața până în după-amiaza anterioară de duminică, într-o călătorie între Siberia și Alaska pe care mă îndoiesc că cineva ar putea-o face vreodată acum. Nu ți-ai dori să fii și tu bătrân?

(Fluierul)