18:17 2024-02-06
science - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu
_ Cel mai mare corp de apă la vest de Mississippi a dispărut acum 130 de ani. Acum s-a întors
_ Cel mai mare corp de apă la vest de Mississippi a dispărut acum 130 de ani. Acum s-a întors
Valea San Joaquin din California, în ciuda faptului că furnizează un procent semnificativ din hrana țării, este totuși un loc uscat și arid. Fresno, în inima văii, primește în medie puțin peste 10 inci de ploaie pe an, conform Serviciului Național de Meteorologie, și uneori chiar și 3.
Și totuși, până la sfârșitul secolului al XIX-lea , Valea San Joaquin deținea un lac de peste 100 de mile lungime și peste 30 de mile lățime.
Lacul Tulare „a fost cel mai mare corp de apă dulce la vest de râul Mississippi. Este foarte greu de imaginat că acum, „, spune Vivian Underhill, fost cercetător postdoctoral la Universitatea Northeastern cu Institutul de Cercetare în Științe Sociale și Sănătate a Mediului.
În cercetările efectuate în timp ce se afla la Northeastern, Underhill descrie revenirea recentă și surprinzătoare a lacului ca urmare a anului 2023. râurile atmosferice de peste California și efectele pe care le-a avut întoarcerea lacului asupra comunităților indigene, faunei sălbatice și muncitorilor agricoli din Valea San Joaquin.
Odată, spune Underhill, era atât de multă apă încât o navă cu aburi putea transporta " provizii agricole din zona Bakersfield până la Fresno și apoi până la San Francisco”—o distanță de aproape 300 de mile.
„Lacurile ancestrale” și căile navigabile de legătură care au făcut posibil un astfel de traseu au dispărut aproape datorită la irigarea artificială, spune Underhill.
Numit „Pa'ashi” de către tribul indigen Tachi Yokut, Lacul Tulare a fost alimentat în principal de topirea zăpezii din munții Sierra Nevada, spune Underhill, spre deosebire de precipitații. Și pentru că „nu există nicio ieșire naturală în vale”, apa se adună pentru a forma un lac.
Pentru mulți care călătoresc astăzi prin Valea San Joaquin, este greu de imaginat un corp de apă atât de mare coexistând. alături de un peisaj atât de arid, spune Underhill. Dar, în anii 1800, „Fresno era un oraș pe malul lacului.”
Un prospector fără nume, continuă ea, a raportat că „era lemn în grămadă în copacii din centrul orașului Fresno” din cauza inundațiilor recente.
Lacul a început să dispară la sfârșitul anilor 1850 și începutul anilor 1860, spune Underhill, propulsat de „dorința statului California de a lua terenuri publice și de a le pune în proprietate privată”.
Cu toate acestea, Underhill continuă. , „când spunem „pământ public”, acesta este, din punct de vedere istoric, un teren autohton pe care statul California l-a proclamat „public”.
„Ei chiar doreau să pună [terenul] în mâini private, astfel încât revendicările de terenuri ale indigenilor – care erau în curs de desfășurare la acea vreme – ar fi dezbătute în momentul în care au trecut prin instanțe.”
Acest proces a fost numit „recuperare” și adesea presupunea „fie drenarea terenurilor inundate, fie irigarea deșertului. pământ pentru a crea terenuri agricole arabile. Recuperarea a fost într-adevăr un proces în întreg vestul S.U.A.”, spune Underhill.
Dacă „oamenii ar putea drena acel pământ”, spune ea, li s-ar acorda „proprietatea unor părți din acesta”. teren. Așadar, a existat un mare stimulent pentru coloniștii albi să înceapă să facă acea lucrare.”
„A fost un proiect colonial profund colonizat” care „a derulat cu succes.”
Primul momentul în care lacul a dispărut complet a fost în jurul anului 1890, când „apa sa a fost în esență [folosită pentru] irigarea tuturor pământurilor aride din jurul acelei zone.”
„Acum, valea este străbătută de sute de canale de irigare, toate dintre care au fost inițial construite pentru a prelua apa din lac și a o pune pe câmpurile irigate", spune ea.
Dar în 2023, Lacul Tulare—Pa'ashi—a revenit. „California tocmai a fost inundată de zăpadă în iarna și apoi ploaia primăvara", spune Underhill. "Dacă aveți un eveniment de ploaie și zăpadă, zăpada se topește foarte repede."
Și toată acea zăpadă și ploaie din Sierra încă se scurg în depresiune unde stătea cândva Lacul Tulare.
Underhill observă rapid că aceasta nu este singura întoarcere a lacului din anii 1800, totuși. „S-a întâmplat în anii ’80, s-a întâmplat o dată în anii ’60, de câteva ori în anii ’30.”
Repercusiunile pentru revenirea lacului sunt complexe și stratificate, spune Underhill, uneori cu opoziție. efectele dintre fauna sălbatică și oamenii care trăiesc în vale.
Înainte de dispariția lacului în canalele de irigare și în șuvoarele de udare, „Oamenii vorbesc că există atât de multe păsări din zonele umede”, spune Underhill, „încât dacă ai tresări ei, când s-au ridicat, a fost ca o palmă uriașă care răsuna pe peisaj.”
Acum, după mai puțin de un an în urmă, „păsări de toate felurile — pelicani, șoimi, păsări de apă” se întorc. Și Underhill observă că „tachii spun, de asemenea, că au văzut bufnițe care cuibăresc în jurul țărmului”, o specie descrisă ca „vulnerabilă sau în pericol” de către U.S. Fish and Wildlife Service.
Lacul Tulare a fost cândva parte din Pacific Flyway, spune Underhill – a fost o zonă de escală importantă pentru păsările migratoare. „Pierderea acelui habitat a fost o problemă majoră în conservarea și diversitatea păsărilor.”
„Ceva care continuă să mă uimească este că [păsările] știu să găsească din nou lacul. Îl cauți mereu.”
Pe lângă speciile care se întorc – inclusiv pești și amfibieni probabil căzuți din Sierras de precipitații și inundații – vânturile de pe lac pot răci temperaturile cu până la 10 sau 20 grade, spune Underhill. Un real beneficiu atunci când verile din Valea San Joaquin cresc adesea cu mult peste 100°F.
Când vine vorba de ocuparea umană în Valea Centrală, Underhill spune că există trei grupuri distincte care au fost afectate de întoarcerea lacului. .
Primul este Tachi Yokuts, pentru care „întoarcerea lacului a fost doar o experiență incredibil de puternică și spirituală. Au ținut ceremonii pe malul lacului”, spune Underhill. „Au putut să-și exerseze din nou practicile tradiționale de vânătoare și pescuit.”
Celelalte două grupuri despre care Underhill spune că au fost cele mai afectate sunt cele implicate în producția agricolă: muncitorii agricoli, pe de o parte, și cultivatorii, pe de altă parte – cei care dețin pământul și angajează muncitorii.
Cultivatorii, „în ultimele cinci decenii și ceva, au construit un sistem complicat de prevenire a inundațiilor”, spune Underhill. În cea mai recentă inundație, aceste măsuri „au protejat o parte din terenurile lor agricole, care era în esență partea cu cea mai joasă altitudine a lacului istoric.”
Dar, izolând aceste terenuri agricole joase cu canale și baraje, a fost comunitățile din jur de muncitori care au fost acum inundate de lacul Tulare.
Mulți dintre acești muncitori agricoli „nu vorbesc engleză sau sunt foarte îndepărtați din punct de vedere procedural de stat”, spune Underhill. Din păcate, ei sunt și cei care „întâmpină cel mai personal impact, bazat pe loc, în ceea ce privește locuințele inundate [sau] pierderea totală a caselor.”
„Majoritatea știrilor despre această perioadă. a vorbit despre asta ca fiind inundații catastrofale”, spune Underhill. „Și nu vreau să ignor pierderile personale și ale proprietății pe care le-au experimentat oamenii, dar despre ce nu s-a vorbit atât de mult este că nu a fost doar o experiență de pierdere, a fost și o experiență de renaștere.”
Ea indică, ca exemplu, întoarcerea faunei sălbatice native și capacitatea Tachi de a-și practica tradițiile pe apă.
Eforturile sunt deja în desfășurare pentru drenarea lacului încă o dată, iar Underhill se așteaptă să rămână într-o formă oarecare pentru încă doi ani – deși noile evenimente fluviale atmosferice din California în acest an ar putea complica această predicție.
„Sub schimbări climatice”, spune Underhill, „inundații de această magnitudine sau mai mari vor se întâmplă cu o frecvență tot mai mare.”
„La un moment dat, cred că ar fi cazul statului California să realizeze că Lacul Tulare vrea să rămână. Și, de fapt, există o mulțime de beneficii economice care ar putea fi câștigate dacă l-am lăsat să rămână. „
Despre ceea ce se întâmplă în continuare, Underhill spune că „acest peisaj a fost întotdeauna unul dintre lacuri și zone umede, iar agricultura noastră irigată actuală este doar o scădere de un secol în această istorie geologică mai mare.”
„Acesta nu a fost de fapt o inundație. Acesta este un lac care se întoarce.”
Această poveste este republicată prin amabilitatea Northeastern Global News news.northeastern.edu.
Comentarii:
Adauga Comentariu