_ Boris Johnson vizitează Insula Paștelui - „The locul unde trebuie să fie pentru a evita căderea nucleară din cel de-al treilea război mondial”. În timp ce se află acolo, fostul prim-ministru se străduiește să rezolve misterul statuilor sale enigmatice...

Wow, cred, în timp ce pedalăm pe drumul pustiu. Dacă ești cu adevărat îngrijorat de al Treilea Război Mondial – și vrei să eviți căderea nucleară – atunci acesta este locul potrivit.

Nu ai văzut niciodată un peisaj atât de încântător sau atât de singuratic. Abia este ora 19.00 și mai rămâne multă lumină în timpul zilei, dar nici măcar o mașină nu trece pe lângă noi. Milă după milă nu vedem nicio locuință umană, doar vaci care pășesc pe pășunile de înălțime. Vântul bate blând, iarbă luxuriantă, cer gri.

Acesta este Insula Paștelui – dar ar putea fi vestul coasta Irlandei, cu excepția acestor ciudați vulcani conici verzi, de sute de metri înălțime. În dreapta noastră se află coasta de sud, cu rolele sale turcoaz din Pacific care se prăbușesc în roca vulcanică neagră a țărmului.

Dacă insulele Polineziei ar fi un sistem solar, aceasta ar fii Pluto. Dacă ar fi punctele de pe vechea hartă a metroului Central Line, atunci acesta ar fi Ongar. Soția mea, Carrie, și cu mine am ajuns la ultima stație de autobuz din lume, în spatele dincolo, un mic coș pe partea din spate a nimicurilor.

Ne aflăm la aproximativ 2.500 de mile de Chile continentală și la aproximativ 7.000 mile de la Noua Zeelandă. Este cel mai singuratic loc de pe planetă, cu excepția faptului că, desigur, nu suntem singuri.

Cu coada ochiului, detectez o formă umană; si apoi altul, si altul. Iată-i în sfârșit, oamenii ciudați pe care i-am așteptat toată viața să-i întâlnesc față în față.

Descălecăm, deschidem o poartă de lemn slăbită și mergem printre vaci și lupini spre țărm, până când sunt la doar câțiva pași distanță. Nu ar trebui să te apropii prea mult de zeii Insulei Paștelui, nu în zilele noastre. Sunt semne pe iarba tăiată.

Dar ne simțim atrași ca de un instinct și, fără să ne supunem tocmai semnelor, coborâm spre coastă, păstrând figurile uriașe din dreapta noastră – până când ne găsim într-un loc înfricoșător, cumva între statui și mare.

Există o corvoidă lungă de piatră sculptată în stâncă, de aproximativ 6 metri înălțime și 6 metri lățime, atât de aproape de țărm încât puteai simți spray; iar acum divinitățile gigantice sunt invizibile deasupra noastră în timp ce mergem în spatele altarului, vreo 50 de picioare, până când nu putem merge mai departe, așa că ne întoarcem și ieșim printre ele – pur din greșeală, vreau să știi.

Am ieșit în incinta sfântă însăși și nu-mi pot stăpâni curiozitatea. Întind mâna să ating una dintre statuile căzute – sau moai – fruntea lui colosală îngropată în gazon, lobul urechii la fel de înalt ca și noi; și în timp ce mă uit în jos văd că de fapt stăm pe unul dintre ei. Sub picioarele noastre, aproape complet îngropată, se află forma unui chip uman.

Există o orbită care piticizează piciorul lui Carrie; si alta; și nasul lui și – ei bine – după cum vă puteți imagina, sărim de pe acest zeu strălucitor ca o pereche de pisici opărite.

Așa că îmi cer scuze oamenilor din Rapa Nui, sau din Insula Paștelui, pentru că au pătruns accidental. pe acest loc sacru; și totuși nu mă pot abține să simt că, dacă ar fi un păcat, este iertabil.

Nu ați putea pretinde că religia este practicată astăzi, sau chiar înțeleasă. Vacile rătăcesc liber printre aceste altare. Nu europenii au fost cei care au doborât aceste zeițe. Nu noi am fost cei care i-am umilit pe umanoizii uriași.

Au fost înșiși oamenii din Insula Paștelui. Ei au fost cei care i-au înălțat pe moai și ei au fost cei care i-au dărâmat – și toată viața m-am întrebat de ce.

Obsesia mea a fost aprinsă la vârsta de aproximativ zece ani când am citit Aku Aku de Thor Heyerdahl, în care marele explorator norvegian susținea (neconvingător, spun ei) că Insula Paștelui fusese așezată din Peru. Cercetările mele au continuat la Oxford, unde, în primul meu an de studiu complet disipat, singura prelegere la care am participat a fost pe Insula Paștelui, deși era complet irelevantă pentru programa mea actuală.

Acolo, în muzeul Pitt Rivers. Am învățat ceea ce a fost de decenii teoria dominantă. A fost un ecocid, a spus profesorul, o catastrofă de mediu. Este o idee care a fost reluată în multe cărți, inclusiv în Colapsul lui Jared Diamond.

Esa este că, de-a lungul sutelor de ani, insularii au fost atât de obsedați de cultul lor de construire a statuilor încât au devenit din ce în ce mai mult ambițios și competitiv. Așa că aveau nevoie de tot mai multe schele din lemn și din ce în ce mai multe role pentru a manevra antropomorfii de 14 tone la locul lor.

Așa că au tăiat copaci, iar fără copaci solul a fost spălat – și iată! Omenirea a fost pedepsită pentru supradezvoltare. Recoltele au eșuat, populația a scăzut aproape la nimic, iar statuile uriașe au fost doborâte de timp și de tsunami.

De generații, aceasta a fost morala Insulei Paștelui – că activitatea umană poate declanșa o eco- dezastru care pune în pericol însăși civilizația noastră.

Da, soarta insulelor Paștelui a fost prezentată ca o lecție pentru întreaga rasă umană, un avertisment care dă din degete cu privire la pericolele schimbărilor climatice antropice. Mesajul insulei Paștelui, în această lectură, este că, dăunând mediului, putem pune în pericol întregul viitor al umanității.

Ei bine, asta poate foarte bine să fie adevărat – ca o propunere generală. Dar, ca o explicație a ceea ce s-a întâmplat cu oamenii din Insula Paștelui, acum cred că probabil că este vorba de mingi totale.

În cea mai bună parte a două zile, mergem cu bicicleta pe o bucată mare din frumoasa insulă – un triunghi în care ipotenuza are numai 14 mile lungime. Înotăm la Anakena, cu nisipul său roz-auriu și apa care este limpede și albastră, deși nu tocmai tropicală.

Ne uităm de la o distanță respectuoasă la mulți dintre ceilalți monoliți munți-om-omul reînălțați. Și după multe conversații cu localnicii, în special cu Ricky, ghidul atent de la hotelul Explora, înțeleg de ce atât de mulți savanți resping acum teoria ecocidului.

Explora este o structură frumoasă din lemn cu vedere spre coasta de sud, unde micul dejun este generos și iau în serios arheologia. După ce a petrecut mai mult de zece ani arătând oameni rotunzi și ascultând teoriile, Ricky și-a format o viziune.

Așadar, iată ce cred că s-a întâmplat cu adevărat. Se pare că polinezienii au ajuns pentru prima dată pe această insulă în urmă cu aproximativ 800 de ani. Vă puteți imagina că au fost conștienți cât de departe au ajuns. Așa că au extras aceste statui din tuful vulcanic, pentru a onora geniul strămoșilor lor navigatori și le-au legănat la loc; nu pe role, ci legănându-le în poziție verticală, în timp ce legănați un dulap de-a lungul podelei, trăgând frânghii și cântând barabe.

Și timp de secole, din moment ce au fost atât de departe de restul umanității, și-au răsfățat fericiți. cult.

Ei îmbrăcau statuile în pene; le-au dat globi oculari de coral alb; îşi scandau laudele şi în fiecare an mai adăugau până când erau vreo mie răspândite în jurul insulei.

Lucrurile păreau să meargă bine. Insula Paștelui este temperată și fertilă și aveau un număr mare de pui, pe care îi țineau în cotețe de piatră elaborate. Populația a crescut și a prosperat, până când au trăit multe mii pe insulă – și nu se pare, din rămășițele umane, că au fost deosebit de violenți unul față de celălalt.

Deci, ce a mers prost? Cândva, în anii 1600, rata producției de statui intră într-un declin brusc. A fost o perioadă – după cum amintește Ricky – care a coincis cu mini-epoca de gheață.

S-ar fi putut întâmpla ca, după secole de practicare a aceleiași religie – mulțumindu-și și favorizând strămoșii lor – au început să-și facă griji că doar nu mergea? Sculpeau moai din ce în ce mai mari, unele dintre ele mai grele decât un Boeing 737; și totuși vremea devenea din ce în ce mai rece.

Apoi, în 1722, s-a întâmplat ceva cu adevărat cutremurător. Un olandez pe nume Jacob Roggeveen a ajuns pe uscat – primul european care a descoperit locul. În timp ce priveau acea navă europeană enormă, și-au dat seama de un adevăr îngrozitor: că strămoșii lor navigatori – zeii acestor statui – nu erau până la urmă atât de speciali.

A urmat o perioadă catastrofală de îndoială, și recriminare.

Ca și în cazul creștinismului medieval, ca și în cazul islamului, ei au decis că, într-un fel, suferințele lor erau cauzate de însăși dependența lor de imagini. Într-un acces de iconoclasm puritan, ei – sau unii dintre ei – au decis să dărâme aceste capodopere.

Insula fericită a fost cuprinsă de o luptă între cei care încă se agățau de vechea credință și cei care credeau că vechii idoli eșuaseră în mod vădit și întrerupeau relația dintre om și zeu și că era timpul pentru o religie nouă și mai pură.

Aceasta este bănuiala mea, si pun pariu ca am dreptate. Nu a fost ecocid. A fost luptă religioasă, război civil și o prăbușire a încrederii și a conducerii. Da, oameni buni, singura și singura prelegere la care am fost în întregul an beat și prost de la universitate finanțat de contribuabili s-a dovedit a fi complet greșită.

Nu a fost sărăcia; nu a fost o boală; nu a fost scăderea recoltei; nu a fost foamete. Cu siguranță nu a fost o problemă de mediu legată de eroziunea solului care a cauzat prăbușirea culturii Insulei Paștelui.

Politica a distrus această civilizație uimitoare, așa cum este aproape întotdeauna. Și aceasta este adevărata lecție pentru rasa umană.

(Fluierul)