Ajutoarele sociale îngroapă piața muncii din România: De ce să muncesc? Dacă mă îmbolnăvesc? Merită efortul?

Mit sau realitate? Refuză unii români să presteze munci necalificate sau este doar o percepție publică? Tema este adusă în actualitate de două publicații locale, Argeșul Online și Râmnicu-Vâlcea Week, în contextul începerii lucrărilor la două tronsoane ale autostrăzii Sibiu-Pitești, respectiv Tigveni-Cornetu și Cornetu-Boița.

Deocamdată, lucrările pe cele două loturi ale autostrăzii sunt în faza organizării de șantier, ceea ce presupune că firmele constructoare au nevoie de forță de muncă fără o calificare înaltă, pe care ar dori să o găsească pe plan local. De ce? Pentru că, inițial, respectivii muncitori ar putea fi angajați pe o perioadă determinată de timp, susține analistul Constantin Rudnițchi într-un comentariu pentru RFI și citat de Rador Radio România.

Presa locală arată că firmele constructoare oferă salarii între 4.000 și 5.000 de lei pentru muncitorii necalificați, dar, în zona rurală din Argeș sau Vâlcea, județele unde au început lucrările, nu s-au găsit localnici care să dorească să se angajeze.

Mai mult, publicația Râmnicu-Vâlcea Week citează o discuție cu câțiva săteni care afirmau că „4.000-5.000 lei nu sunt bani suficienți. Muncești cu lopata, îți rupi sănătatea, ajungi în spital și nu merită pentru banii oferiți de constructori”. Poate fi un punct de vedere.

Din diferite motive forța de muncă din zona rurală a devenit extrem de rară. Nu este vorba doar despre sectorul de construcții. Investitori din industrie afirmă același lucru: nu pot găsi forța de muncă necesară în mediul rural, dacă ar dori să își deschidă o linie de producție sau o fabrică.

Sunt câteva explicații: în primul rând, o mare parte din locuitorii apți de muncă din mediul rural au devenit un fel de „navetiști” între țările Uniunii Europene și România. Dacă nu cumva au rămas deja în Europa pentru o perioadă lungă de timp.

În al doilea rând, muncitorii din zonele rurale își găsesc de cele mai multe ori de lucru în cel mai apropiat oraș mare. Sunt puține comunele din România care au reușit să atragă investiții (în afară de cele din comerț), care au construit un parc industrial sau care s-au aflat în zonele preferate de investitori. Sunt, desigur, și excepții, adică există unități administrativ-teritoriale care au reușit să aducă investitori în domenii industriale.

În al treilea rând, există și o realitate de netăgăduit. Adică, din bazinul persoanelor apte de muncă rămase în zona rurală destul de puține sunt dispuse să își găsească un loc de muncă pe termen lung. Ajutoarele sociale le asigură unor cetățeni un minim confort, o bună parte dintre ei au o suprafață de teren pe care o cultivă și care le oferă timp de aproape trei anotimpuri legumele și fructele strict necesare și, în fine, își pot completa veniturile muncind cu ziua în localitate.

Este o îndeletnicire la mare căutare și pentru care se oferă o plată între 150 și 200 de lei pe zi la care se adaugă mâncarea pusă la dispoziție de gazdă. Și, bineînțeles, sticla de bere sau paharul de țuică, după gust. În aceste condiții, este destul de ușor de înțeles motivul pentru care un salariu de 4.000 lei pentru a da „la lopată” în construcții este o ofertă ușor de refuzat.

Spațiul rural românesc trăiește după propriile reguli economice. Cumpărăturile se mai fac „pe caiet”, adică pe datorie, reparațiile casei se fac de multe ori cu meseriași care nu au auzit de e-factura, iar unele gospodării se transformă în mini-ferme de porci, de exemplu, în care se cresc câte 50 de capete.

Este modul de supraviețuire al unei părți din mediul rural. Că este bine sau rău, că se va schimba ceva sau nu și în cât timp, este o altă discuție. Deocamdată, companiile din construcții, din comerț, din sectorul ospitalității, din serviciile de curățenie apelează tot mai mult la muncitori din Asia. Ei vin să muncească pentru 4.000 de lei.

(Fluierul)