Tot ceea ce trebuie să știm despre sectorul agricol al UE

De săptămâni întregi, fermierii europeni au denunțat criza costului vieții, taxele pe combustibil, reglementările de mediu, birocrația împovărătoare, concurența neloială și acordurile de liber schimb.

Mișcarea aparent coordonată, care a ajuns deja în țări precum Germania, Franța, Italia și Spania, a luat Bruxelles-ul prin surprindere și a pus Pactul Ecologic European sub o puternică presiune politică, cu doar câteva luni înainte de următoarele alegeri pentru Parlamentul European.

Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, creierul Green Deal, a răspuns lăudând public fermierii, lăudându-le forța, dăruirea și contribuția economică și promițând că va acorda mai multă atenție preocupărilor lor.

Fermierii "muncesc din greu în fiecare zi, pentru a produce hrana de calitate pe care o mâncăm. Din acest motiv, cred că le datorăm apreciere, mulțumiri și respect", a declarat la începutul acestei luni președintele Comisiei, anunțând retragerea unei legi controversate privind pesticidele. "Problemele s-au agravat în ultimii ani. Fermierii noștri merită să fie auziți. Știu că sunt îngrijorați de viitorul agriculturii și de viitorul lor ca fermieri", a adăugat van der Leyen.

Iată ce trebuie să știm despre agricultura din Uniune.

Agricultura este unul dintre cele mai vechi mijloace de producție din lume, datând de douăsprezece mii de ani, când civilizațiile preistorice au trecut de la vânătoarea nomadă la agricultura în așezări permanente. În mileniile care au urmat, agricultura a fost o forță majoră de progres și a contribuit la dezvoltarea multora dintre orașele europene pe care le cunoaștem astăzi.

Odată cu apariția Revoluției Industriale, însă, agricultura a început să-și piardă treptat din importanță, în timp ce țările s-au îndreptat puternic către producție și, ulterior, către servicii.

Astăzi, sectorul reprezintă o cotă infimă din economia UE: conform Eurostat, în 2022 agricultura a contribuit cu 215,5 miliarde de euro la produsul intern brut (PIB) al blocului. În termeni relativi, aceasta înseamnă 1,4% din PIB-ul total, un procent care a rămas stabil în ultimii 20 de ani.

Prin vânzarea pe piață, sectorul a câștigat peste 537 de miliarde de euro în 2022, din care 287,9 miliarde de euro au provenit din culturi precum cereale, legume, fructe, vin și cartofi și 206 miliarde de euro din lapte, porci, bovine, păsări și ouă.

În 2022, Franța a fost cel mai mare vânzător, cu 97,1 miliarde de euro, urmată de Germania (76,2 miliarde), Italia (71,5 miliarde), Spania (63 miliarde) și Polonia (39,5 miliarde).

În acelaşi an, costurile de producție au ajuns la 316,7 miliarde de euro, o creștere de aproape 22% față de anul precedent. Creșterea a fost determinată în primul rând de invazia rusă în Ucraina, eveniment care a dus prețurile la energie și îngrășăminte la niveluri record.

Se estimează că în sectorul agricol lucrează 8,6 milioane de persoane, reprezentând 4,2% din ocuparea forței de muncă din UE. România (1,76 milioane) și Polonia (1,46 milioane) sunt de departe țările cu cea mai mare populație angajată în agricultură. Numai că aceste cifre nu oferă o imagine completă, deoarece recoltarea este o activitate sezonieră care angajează mulți oameni cu contracte temporare și cu normă parțială. Luând în considerare aceste particularități, Eurostat estimează că forța de muncă reală este de 17 milioane de oameni, adică mai mult decât dublu față de cifra de bază.

Sectorul este prevalent masculin și orientat spre vârsta înaintată: marea majoritate a fermierilor sunt bărbați (68,4 la sută) și au peste 55 de ani (57,6 la sută). Țările de Jos au cel mai pronunțat dezechilibru de gen, cu doar 5,6% dintre femei fermiere, în timp ce Letonia și Lituania se apropie cel mai mult de un echilibru, raportul fiind 50-50.

Toți acești fermieri lucrează pe 157 de milioane de hectare de teren agricol, care este, la rândul său, împărțit în 9,1 milioane de ferme, o distribuție extrem de inegală deoarece aproximativ 52% din terenul agricol este controlat de 4% din totalul fermelor, adică de ferme mai mari de 100 de hectare. În schimb, fermele mici, mai mici de 5 hectare, în ciuda faptului că reprezintă 40% din totalul fermelor, folosesc doar 6% din tot terenul disponibil.

Această concentrare mare de terenuri reflectă industrializarea agriculturii, unde puține companii își permit să folosească tehnologii, mașini și metode avansate pentru a produce culturi pe scară largă și a le vinde la nivel global.

Agricultura este o activitate riscantă, aflată la cheremul evenimentelor meteorologice, a volatilității cererii și a concurenței străine, ceea ce îngreunează obținerea de profituri și atragerea investițiilor şi explică motivul pentru care agricultura este unul dintre sectoarele cele mai subvenționate din UE, în ciuda contribuției sale minime la creșterea economică.

Instituită pentru prima dată în 1962, Politica Agricolă Comună (PAC) este un program masiv de ajutor de stat care își propune să asigure fermierilor europeni un venit minim și stabil și să-i facă competitivi peste granițe. Timp de decenii, PAC a reprezentat rațiunea de a fi a bugetului comunitar, absorbind peste 60% din toate cheltuielile. Astăzi reprezintă o treime .

Pentru perioada 2023-2027, PAC alocă 264 de miliarde de euro, destinaţi în principal pentru două linii de acțiune: 189,2 miliarde de euro pentru sprijinul veniturilor, plăți directe care compensează fermierii și 66 de miliarde de euro pentru dezvoltare rurală, pentru a face faţă provocărilor în zonele sărace.

Plățile directe nu sunt legate de cantitatea de culturi produse de fermieri. Bruxelles-ul susține că această legătură ar stimula supraproducția pentru a obține o cotă mai mare de subvenții și ar perturba piața. Plățile sunt acordate în schimb în baza hectarelor (terenul cultivat) și în funcţie de respectarea regulilor privind biodiversitatea, bunăstarea și sănătatea animalelor.

PAC este unul dintre cele mai discutate elemente ale politicii UE și a primit critici continue, printre altele, pentru modul dezechilibrat de distribuire a banilor (aproximativ 80% din buget ajunge în mâinile a 20% dintre fermieri) şi pentru eficacitatea sa discutabilă (veniturile fermierilor rămân cu 40% mai mici decât salariile medii din UE).

O altă acuzație recurentă adresată PAC este aplicarea prea puţin inteligentă a standardelor de mediu. Agricultura este un factor important de poluare și reprezintă peste 10% din emisiile de gaze cu efect de seră ale UE.

Agenția Europeană de Mediu (AEE) consideră că aceste emisii provin din trei surse:

CH4 (metan) rezultat din fermentația enterică, care se referă la procesul digestiv al animalelor rumegătoare precum bovinele, oile și caprele.

N2O (protoxid de azot), în principal din utilizarea îngrășămintelor sintetice cu azot.

CH4 (metan) rezultat din gestionarea și eliminarea gunoiului de grajd.

Deși sectorul agricol face obiectul obiectivului general al UE de a reduce treptat emisiile de gaze cu efect de seră și de a atinge neutralitatea climatică până în 2050, reducerea realizată până în prezent este extrem de limitată.

AEE estimează că între 2005 și 2021 emisiile agricole au crescut în 13 state membre, Estonia depășind pragul de 30%. Pe baza previziunilor actuale, agenția se așteaptă ca până în 2030 să se înregistreze o scădere modestă față de nivelurile din 2005, care ar putea crește la 8% dacă se iau măsuri suplimentare privind clima.

Acest ritm lent este deosebit de îngrijorător dacă ținem cont că cel puțin 25% din încălzirea globală este cauzată de metan, un gaz inodor care este de 80 de ori mai dăunător decât CO2 în primii douăzeci de ani după ce este eliberat în atmosferă. În plus, pesticidele chimice utilizate în mod obișnuit pentru întreținerea culturilor sunt un factor de pierdere a biodiversității, de degradare a calităţii apei, de degradare și rezistență la dăunătorii solului și au fost legate de boli cronice.

Ca răspuns la pandemia  Covid-19, războiul din Ucraina și criza energetică, Comisia Europeană a îmbrățișat ''autonomia strategică'' ca filozofie călăuzitoare pentru a reduce dependența costisitoare de furnizorii nesiguri. Din fericire pentru Bruxelles, agricultura este un sector foarte avansat în acest sens.

UE a devenit autarhică (adică este capabilă să-și satisfacă toate nevoile interne prin producție națională) într-o gamă largă de bunuri pe care le consumăm zilnic, cum ar fi grâul, uleiul de măsline, roșiile, merele, piersicile, brânza, untul, carnea de vită, de porc și pasăre. Pentru altele, precum orezul, zahărul, semințele oleaginoase și uleiul vegetal, importurile continuă să fie esențiale.

Acest lucru a permis blocului să devină o putere comercială pe piețele globale: în 2022, Uniunea a exportat 229,1 miliarde de euro produse agricole și a importat 195,6 miliarde de euro, cu un excedent confortabil de 33,4 miliarde de euro. Cel mai valoros export al UE au fost băuturile și alcoolul, care au adus 39 de miliarde de euro. Ceea ce nu înseamnă însă că UE a depăşit toate problemele.

Evenimentele climatice extreme și creșterea temperaturilor reprezintă o amenințare serioasă la adresa securității alimentare și ar putea duce la creșterea unor importuri pe termen lung. În același timp, unii clienți din bloc dezvoltă strategii de autonomie și în viitor s-ar putea să nu mai achiziționeze produse alimentare de origine europeană, așa cum fac acum.

Un raport recent al Comisiei Europene a avertizat că încetinirea economiei Chinei, un proces care se va agrava din cauza îmbătrânirii rapide a populației, ar putea limita drastic exporturile globale de grâu, porumb, orz, carne de vită și porc și majoritatea produselor lactate.

(Fluierul)